©Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare.

Singurătatea este o aventură eroică în închisoarea vieţii care uneori ne prinde într-o mişcare inutilă la o aruncătură de o clipă faţă de propria prezenţă.
Camelia Opriţa
Basilica di San Pietro nella Città del Vaticano

Lupta de a-ți afla locul în univers are nevoie de un început epic pentru a te mărturisi Lui, căci fără El te risipești: El este Echilibrul, Infinitul și Lumina; este Prezența totală în toate pământurile și nepământurile cosmosului. Fundamentul religios rămâne o zonă periferică în universalismul divin, rugăciunea – un balsam în vremuri de restriști sentimentale.

Ce este viața ?

Este lirismul și fondul cel mai adânc al Creatorului, însă omul a transformat-o într-o dependență totală de aspirații meschine și anoste unde rutina devine adevărata închisoare a vieții. Alergăm fără țintă spre a acționa sau gândi întotdeauna într-un singur mod când ar trebui să alergăm spre iubire pentru a ne depărta de catastrofele interioare.

Sensul existenței noastre impune orice câștig de ordin spiritual  pentru a fi cu adevărat bogați. Să faci ceva în lumea asta nu bați în retragere într-un colț izolat pentru că asta înseamnă renunțare.

Din viața rece a întunericului au răsărit stele, dinamismul și forța Universului – spun oamenii de știință – dar oare viața rece a întunericului nu este partea nevăzută a divinității ?

A accepta intelectualul, culturalul și emoționalul înseamnă a-L percepe pe Dumnezeu Forța tuturor forțelor până acolo unde sâmburele, din instinct, își îndreaptă embrionul spre suprafața pământului de a da rod și continuitate vieții.

Lărgindu-ne perspectiva gândirii juste, citadela sfărâmată a stelelor reprezintă energia frumuseților viitoare în care se naște viața, din altă viață nevăzută. Astfel renaște spiritul măreț al lui Dumnezeu. Îmbrățișarea Lui, primitoare reprezintă universul iubirii: trăind într-o zonă a subiectivității dumnezeiești, trăiești o întindere calitativă și bogată a vieții. Trăind în proieția absurdului îți găsești un mod adecvat eșecului care și el rându-i îmbracă forme și stări  dintre cele mai diverse și mai odioase.

Iubești cu toată credința, cu toată dorința pe care o înțelegi de a fi un torent în ființa celuilalt și vrei să spui tuturor acest lucru, dar secretul constă în regăsirea ta în celălalt om: să vrei este o dorință, a fi este împlinire.

Nu poți înțelege suferința altfel decât ca pe o calamitate sentimentală; ea nu este eliberatoare, ci un proces dinamic de amplificare a trăirilor multiple de încordări dintre cele mai adânci în care palpită din abundență reversul speranței: eșecul este o sursă primejdioasă, păstrat în conștiință devine ruinător.

Pretindem necontenit că suntem stăpâni pe miezul luminii înainte de a înțelege clar originea lui, dar trăim pe fondul unei lumi artificiale, singură și nefericită  Se impune ca etapele gândirii să fie orientate către înțelegerea absolută a fondului originar al vieții.

Singurătatea este o aventură eroică în închisoarea vieții care uneori ne prinde într-o mișcare inutilă la o aruncătură de o clipă față de propria prezență.

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=372362

Imaginează-ți că un val este animat numai de lumină și tot lumina îi dă strălucirea necesară de a fi observat  în toată splendoarea lui. 

Deși omul este o stea căzătoare, nu există argumente că el ar fi ajuns la o limită față de această realitate profundă. Viața este limitată de timp și de moarte, acestea fiind barierele unice ale existenței, în rest viața e lumină ca principiu iar partea ei întunecată vine din frică sau imposibilitatea de a înțelege miracolul vieții ca pe o înteligență deplină a lui Dumnezeu.

Sunt momente când într-o pornire nebună, omul se aruncă într-un gol infinit pentru a se supune fatalității; el devine obiectul  propriului dramatism interior și viața lui  este o penitență. Iată cum poate fi recunoscută o închisoare în care trăiești, stăpânit de agoniile care te alcătuiesc din ecouri. Te întrebi unde e viața din spatele ușii încuiate.

Nevăzându-te nimeni, suporți toate aceste senzații nebune. Plutești într-un ocean stăpânit de flăcări și în acelasi timp într-o mare ucisă de gheață, visând o moarte de vis. Viața se precipită în mod implacabil când te vrei a fi în transcendența flăcărilor. De cealaltă parte devii un punct minuscul de lumină până la autodistrugere.

Catastrofele interioare de ordin sentimental te transformă într-o experiență subiectivă, dar acolo sus( în numele vieții )grăiesc doar stelele, instrumente evidente ale supraviețuirii și prosperității noastre viitoare.

Viața este tot ceea ce a existat sau va exista vreodată de la facerea universului încoace, iar singura ei limbă vorbită este iubirea.

Câte locuri inimaginabile există într-un om, tot atâtea frumuseți există în cosmos; important este ca omul să se descopere pe sine și să fie stăpân pe frumusețea nebănuită a vieții sale, iubirea – singura casă a sufletului său. 

Camelia Oprița

 

                    

2 gânduri despre „©Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s