Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată…

Ridic acest nor în memoria
Florilor căptușite cu brumă
Care s-au prefăcut în stele de sticlă.
Mi s-a umplut casa cu toamnă,
Celelalte anotimpuri au rămas la locul lor.
Așa că
Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată.

Nu pot trăi ca o bucată de piatră,
S-ar vede munți curgând spontan din mine.
În afara unui foc lăuntric,
Aș fi un colț de viață sfărâmată
Și din acest motiv aș iubi să rămân vie.

Sărutul nu cunoaște tragismul marilor pasiuni
Și de aceea nu vine atunci când trebuie.
Prefer să mor în acest vârtej de foc,
Să ard ca o flacără veșnică pentru el.

Vino în noaptea de cerneală
Ca un tălmăcitor de vise
Din șirul veacurilor antice,
Să nu existe
Mine,
Să nu existe
Tine,
Nici alte forme care să ne trezească din neant.

vezi mai multe poezii de: Camelia Oprița
Dacă v-a plăcut acest articol, vă aștept să vă alăturați cititorilor de pe pagina de Facebook, cu un Like mai jos: Camelia Oprița

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s