Povestiri cu tâlc de copil

din cartea Cuvântul deschide gândul omului – Editura Sfântul Ierarh Nicolae – 2019

Când nu mă atingea nicio privire, deşiram visul şi nu ştiam cât de mult mă pierdusem în interiorul lui. Îmi creşteau aripi de fiecare dată.

Am nevoie de acest lucru din când în când, să-mi scutur inima de micile necazuri ale vieţii.

Viaţa nu a fost aruncată la întâmplare pe pământ, e singurul paradis pe care-l cunosc până acum.

Universul meu a început de la floarea căreia îi port numele; mi-l dăduse mama la naştere, şi de atunci s-a prins de mine visul.

***

Iasomia privea tăcută flăcările din gura sobei. Umbrele focului urcară în mijlocul  tavanului câteva păsări cu aripi lungi de soare despre care nu ştia nimic:  îşi împreunau zborul până străpungeau întunericul din toate colţurile odăii.

Ochii copilei străluceau ca două flori de iasomie şi dincolo de ei visul curgea ca un fir de apă limpede în vârtejul furtunii, căci timpul însuşi este o furtună în inima orologiului şi nimeni nu va îndrăzni să-i ţină pe loc nici măcar  un minutar.

Dar visul opreşte timpul, îl poate zăvorî în interiorul copacului bătrân unde spiriduşii  împletesc de zor florile pentru următoarea primăvară din anotimpurile pământului.

Strălucirea vremii se regăseşte în inimile florilor Sufletele lor sunt aproape perfecte, cioplite parcă din stelele născătoare de îngeri. 

Bucuriile mărunte ale omului vin din sinceritatea florilor. Şi copiii sunt sinceri pentru că sunt îngeri până la prima dezamăgire a vieţii.

Atâtea gânduri frământau mintea copilei, că nici nu mai urmărea firul poveştii citite de mama sa din cartea îngălbenită de timp.

Unde era pagină lipsă, acolo era câte o floare presată din copilăria mamei.

O trezi parcă mireasma gutuilor înşirate la fereastră de către buni care-i spusese odată că gutuile îi vor lumina zăpezile şi visele la miezul nopţii când luna va dormi  într-o pătură de nori  până la venirea luceafărului de dimineaţă.

Gândul că peste noapte gutuile vor lumina până dincolo de colţurile necunoscute ale visului o linişti. Înseamnă că din ce va creşte noaptea, stejarul bătrân de la geam va străluci ca un rai nou-nouţ, dominat de lumina  pietrelor preţioase de gheaţă şi florile sunt mai albe decât toate aripile îngerilor la un loc.

Şi iată copila împletind cu migală floare dupa floare în interiorul copacului, alături de spiriduşi care fuseseră şi ei cândva oameni pe suprafaţa pământului; aveau trupuri şi aripi de floare aleasă cu grijă, să poată zbura pe vreme de arşiţă şi pe timp de furtună oriunde era nevoie de flori pentru a lumina pământul.

Îi spuseră Iasomiei că într-o zi va rămâne aici cu ei, că sunt multe de făcut, că primăveri vor fi atâta vreme cât oamenii vor crede în povestirile cu tâlc de copil.

Cred că atunci am să fiu atât de fericită, când mama va  fi cu adevărat lumina din inima lumii, o fereastră mare – mare,  înşirată cu gutui – îşi zise copila.

Nu mai citi, mamă,  zise ea cu glas tare ! 

Nu vezi cum ninge cu flori din carte ?!

Să ascultăm ninsoarea florilor uscate, mamă,  că lemnul aprig trosneşte în vatra sobei !

Bine, Iasomie, bine… iartă-mă, s-a prins de mine visul…

S-a prins de mine visul, c-am fost şi eu copil ca tine.

***

Uneori învăţăm din trecut cum să fim copii.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă aștept să vă alăturați cititorilor de pe pagina de Facebook, cu un Like mai jos: Camelia Oprița

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s