©O floare, un câine

Nu mi-e teamă să mor, mi-a spus tatăl meu odată, dar nu vreau să fiu acasă când va veni.
c.opriţa

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele și floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face și așchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiți în poartă,
să-și vadă stăpânul…
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scâncește într-un plâns subțire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă și vine,
stăpânul este dus: se uită… poate vine.
Îi umblă ochii triști la floare și la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar știe că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Și n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu’ e plecat.

Camelia Oprita

http://poetii-nostri.ro/o-floare-un-caine-poezie-user-id-39501/

Tatăl meu, a fost pentru mine cel mai mare copac cu flori de pe pământ …
Toate florile din basmele copilăriei mele vor înflori pe mormântul tatălui meu.
Camelia Opriţa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s