Cât de ciudată este viața. În timp ce crești parcă îți lipsește libertatea, când crezi că ai cucerit-o…realizezi că cea mai importantă și decisivă parte a vieții tale este acum în spatele tău: irepetabilă.
Moartea tatălui meu fu o catastrofă reală și mare pentru mine. Raiul nu mai exista.
Poate că nu am fost niciodată mai conștientă decât acum că nu putem face ca lucrurile frumoase care ni se întâmplă în viață să dureze. Mi-am dat seama pentru prima dată că cea mai importantă și decisivă parte a vieții mele stă în spatele meu.
L-am plâns pe el și pe mine,și pe mine pentru că a murit.
Dar cred că încrederea care îmi făcuse copilăria și viața atât de dulce ar fi putut continua, poate, până astăzi, dacă tatăl meu nu ar fi murit.
,,Pentru noi, copiii rămân mereu mici, chiar și atunci când au crescut”, îmi spunea deseori”.
Știu că vorbesc ca un orb care spune că oriunde se uită cu ochii lui stinși, tot întuneric vede, dar așa mă simt. Durerea mea nu este doar egoistă, așa cum par să spună aceste cuvinte. Departe de mine gândul!
Când m-am născut, la miezul nopții, doctorul a spus:
-Domnule Oprița,
afară e soare,
cerul e senin și luminos ca ziua pentru că ai o fetiță!
-Bună dimineaţa, Steaua Cerului! Pământul te salută, zise tata.
*******
– Mam’mare, de ce oamenii mor?
– Ce zici tu, copilă?.. Bineînțeles că nu mor!
– Dar copilul tău, floarea satului și a soarelui cum îi spui tu,
care a fost dus pe frontul Cotul Donului și nu s-a mai întors viu, a murit?
– Copilă, amintește-ți: trupul nostru moare,
noi, ne mutăm din casa de pe pământ în casa stelelor şi în inimile celor care ne iubesc!
Apoi, când le este dor de noi, ne scot afară din inimă,
vorbesc cu noi, stau așa cum stăm noi două astăzi.
– Și cum îi vedem?
– Îi vedem în spatele pleoapelor, adică prin ochiul minții!
-Ce este ochiul minții, mam’mare?
-Ochiul minții este ochiul sufletului, copil frumos!
Trebuie doar să-ți dezvolți capacitatea de a-l folosi.
În adâncul lui pâlpâie focul altarului ceresc.
– Pune mânuța pe inimă și închide ochii!
Mă auzi cântându-ți seara, sărutându-te dimineața
și rugându-te să-ți bei ceaiul de iasomie?
– Și să-mi spui căt mă iubești de mult, mam’mare?!
– Daaa. Cel mai mult!
Știm că într-o zi tot ceea ce e viu va muri;
Flori, animale, copaci, fluturi, oameni.
Totul moare în cele din urmă.
Dar a muri nu înseamnă a muri pentru eternitate, ci a te întoarce Acasă. Casa Tatălui Ceresc.
Crede în Dumnezeu, crede și în mine, copilă!
În Casa Tatălui Nostru sunt multe locuințe, multe.
Dacă nu ar fi aşa, nu ti-aş fi spus.
Așa am învățat că oamenii nu mor, că se întorc acasă.
Că se mișcă printre stele și prin inimile celor care îi iubesc.
Când suntem dezamăgiți, când suntem pierduți, închidem ochii și suntem „Acasă”.
Ei sunt alături de noi ascultându-ne gândurile și dorințele cele mai lăuntrice.
Uneori, dacă acordăm atenție vântului care umblă ușor printre frunzele părului nostru, îl putem simți.
Locul natal și-a lăsat amprenta asupra formării personalității mele.
Un om, oricare ar fi pregătirea sa profesională, își trage seva din sângele şi pământul ce l-au născut.
Nemărginită este recunoștința şi iubirea pentru cei care mi-au dat viață.
Camelia Oprița ( fragment din volumul Zidul gândurilor ).
9.9.2019
Cuvântul din lumina condeiului 