Omul este al pământului: pământul îl hrăneşte cu toată străruinţa lui până ce omul se reîntoarce în pământ, se întemeiază unul pe celălalt. Fără pământ, omul nu e el însuşi.
Camelia Opriţa în Mă rog soarelui să-mi deschidă porţile lumii http://www.citatepedia.ro/index.php?id=393193
Am fost copila de la țară,
Veneau necazuri și treceau ușor.
Mai dragă ca o primăvară,
Trecu copilăria ca un nor.
Ne sunt părinții aproape morți
De griji și de nevoi prea multe,
Copiii lor plecară toți
Și glasul vântului se ascute.
Ce singur ești când nu mai vine nimeni,
Flămând de lumea-ntreagă.
E Postu’ Negru și e vineri,
Nu-i nicăieri copila dragă.
Când l-am văzut din nou pe tata,
Își ascunsese moartea-n piept,
Spunea ce este judecata:
Să, ții, copilă, drumul drept.
La crucea lui încerc să mă adun,
Trăiesc în lacrimi amintirea:
Rămân, tăicuță, mai rămân,
Târzie lacrimă, iubirea.
Camelia Oprița
http://poetii-nostri.ro/tarzie-lacrima-iubirea-poezie-user-id-39638/
Fără iubire, omul este golul din inima nimicului. Camelia Opriţa în Mă rog soarelui să-mi deschidă porţile lumii (5 mai 2019)
Cuvântul din lumina condeiului 