Şi mâine e altă zi în care nu mai strângi din pleoape…

Acolo unde volbura întunecată se cuibăreşte în profunizmea omului, există rădăcina luminii numită speranţă, numită rugăciune cu chip de Dumnezeu.

Şi mâine e altă zi în care nu mai strângi din pleoape…

şi pământ cu iarbă măruntă sub picioarele tale răsună de soare,

şi floarea vibrează în aripile albinelor…

şi încă o iarnă din trupul tău a ieşit ca o insulă a nimănuia, îndreptându-se spre alte zăpezi de la miazănoapte.

Te trezeşti strigat să-ţi continui timpul până la următorul punct al întâlnirii cu extraordinarul.

Camelia Opriţa în Iubirea este un ceas în care timpul nu există

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s