Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Iubirea este forţa motrice a existenţei noastre. Fără iubire suntem visuri fără aripi.
Camelia Opriţa

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o țară inventată din tot ce e desăvârșit.

Ce poate fi mai desăvârșit dacă nu divinitatea?

Îmi amintesc că eram copil odată. Atât.

Copilaria mi se derulează  în ochii minții ca o lume în care îmi rescriu timpul;

era vremea când mi se deschideau toate ușile: cele reale și cele ireale.  

Toate erau dragoste, blândețe, afecțiune și bunătate;

iarna găseam brad în pragul lor și povești din tinerețile părinților și bunicilor.

Am început acest roman într-o zi de noiembrie

şi probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie

într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireșilor înfloriți

pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilărești

 ale îngerilor nevăzuți și neauziți.

Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani

e nevoie de o primăvară inventată pe coada

unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.

Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri

și nu aș supraviețui melancoliilor.

Copilăria ți se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi.

Există momente când vreau să recuperez trecutul

inocent al zilelor de altădată, dar emoția e prea mare,

melancoliile îmi pot simți lacrima într-un suspin tăcut.

Nimic nu a supraviețuit timpului.

Când i-am înțeles semnificația îmi trecuse deja copilăria.

De atunci am învățat să nu mai plâng din nimicuri.

Am avut vreme  în care a trebuit să vorbesc doar cu mine

și m-am gândit că singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut,

că va veni prin una din ușile copilăriei.

Se poate să fi rămas deschisă cu pragul înspre mine.

Am încredere în oameni dintr-un motiv rațional,

că nu trebuie să mă împotrivesc vieții, destinului.

Nimic nu supraviețuiește efemerului.

Timpul e o continuă frământare a universului,

universul e o inimă mare prin care trece timpul.

Ca să-l înțelegi, stai față în față cu el, vorbești despre tine cu el

și așa poți recupera o parte din clipe sub forma amintirilor.

Durere, veșnică durere e umbra infinitului cuibărită

în inima de om sub forma singurătății; durere,

veșnică durere este gândul că inima își găsește sfârșitul repede

în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru.

Am îndrăznit să fiu copil – mi-am făcut adăpost din credință,

să mă afund în ea într-o  încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.

Camelia Opriţa ( cartea Zidul gândurilor ).

Pământul este sângele nostru, spunea tatăl meu, fără pământ, omul nu este el însuși.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s