©Intensitatea veșniciei este eternă și tulburătoare

Lucian Blaga este sufletul pietrei de la temelia satului românesc (camelia oprița).

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=389773

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” – Spunea Lucian Blaga, în “Sufletul satului” (1924)

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește ai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire…”

Două cuvinte nu fac doi bani, dar spuse la momentul potrivit valorează mai mult decât tot aurul din lume.Camelia Oprița

Deși se stinge de la o zi la alta în trecerea prin ceasuri străine lui, iubesc satul românesc.

Azi avem satisfacția totală că nu mai suntem parte componentă a sufletului satului. Dar pentru asta ar trebui să-i udăm vatra cu lacrimi, că morții noștri nu-și fac somnul de veci și mormintele lor uscate sunt tulburate de agonizarea noastră cotidiană;  trăim în  absența totală a identității de fond, obsedați de o febră rebelă a succesului pe scena lumii, de a scăpa pentru totdeauna de mizeria vieții.

Dar –  inevitabil –  ajungi o umbră depresivă.

O încordare a gândului aduce regretul că nu am făcut nimic și că această dramă a devenit lacrima esențială a omului de la moartea ultimului astru și până încoace. Stelele își pierd strălucirea deasupra celor trecuți în lumea împietrită. Cerul nu mai e senin deasupra noastră; anotimpurile sunt făcute de mâna omului înstrăinat de el însuși – trăiește doar să mănânce și să respire.

El e moartea totală și nu una aproximativă a rădăcinilor biologice care i-au adus nașterea în sufletul satului.

Trăim ca niște străini într-un echilibru iluzoriu care ne elimină firescul din perimetrul progresivului. Uneori ne izbim de pământ, alteori ne aruncăm în aer într-un zbor artificial, dar totul se reduce la iluzia, că totul se învârte în jurul tău… Străini de realitate, ne sufocăm în lucruri mărunte.

Uitând că ești trecător, consideri moartea un element venit din afara vieții ca o frământare dureroasă a timpului, și nu un echilibru firesc al universului…

A fi naționalist nu e o seducție a vremurilor. Este parte din lacrima, speranța și visul celor care ți-au dat rădăcină din pământul lor veșnic – țara. Cel străin de glie este golul infinit.

Când te întorci din lumi străine la casa părintească, ai să găsești lacătul pe porți și casa bântuită de țărână.

Vântul scutură clipă de clipă pragul părinților. Dar ei știu să conviețuiească dulce cu înțelepciunea: sentimentul adânc de a fi astfel le generează puterea de a trăi și muri fără durere, cu certitudinea că vor avea un loc luminos în marea eternitate…

Există o legătură între fulger și veșnicia lor – se numește mânie cerească…

Atunci când satul e bătut de vânt străin ei știu totul despre fiecare loc al pietrelor – aceasta e intensitatea veșniciei – eternă și tulburătoare.

Camelia Oprița

‘’Hora de la Aninoasa,, de Theodor Aman
1831, 1891

Camelia Opriţa despre trecut

Se impune cu multă stăruinţă să pătrunzi în filele îngălbenite ale cărţilor, astăzi când societatea noastră furibundă aleargă spre a se alimenta cu amintiri despre viitor în care să nu mai fie nevoie de celelalte din trecut. Să nu mai fie nevoie de trecut e ca şi cum ai fi aer, aerul capătă înfăţişarea milei şi a durerii, constatând că n-ai fost decât un spaţiu nevăzut în cele patru vânturi ale pământului sau deşărtăciune solitară în văzul străinilor.
Câtă vreme ai bani, nu ai nevoie de lume:  lumea are nevoie de tine. Dar în lumea asta sunt și oameni care nu se măsoară cu bani. Ei reprezintă adevărata lume de care ai nevoie atunci când ți se clatină pământul de sub picioare .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s