Fuga omului de adevăr este fuga de a nu mai fi om.

Camelia Opriţa

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=388390

Niciun adevăr nu e mai mişcător cum este cel dinlăuntrul animalelor; animalul de companie (câinele spre exemplu) nu e numai ceea ce este, E sincer și iubitor, având menirea de a intra ușor în grațiile omului. Deși câinele nu are capacitatea de a produce rationamente, are sufletul curat ceea ce îi dă o înfățișare atât de expresivă, manifestându-se prin trăiri intense; el pretinde necontenit afecțiunea stăpânului pentru că acolo se simte într-o zonă de protecție, oferindu-și necondiționat toată consistența afectivă.

Fiind produsul exclusiv al lui Dumnezeu și poziționat în vârful spiralei existenței, omul este expresia frumuseții divine în fruntea lumii organice, făcându-l special în centrul substanțial al vieții. Este capabil de spiritualitate, gândire, emoție, voință, percepția binelui și a răului, însă mai puțin sincer și afectuos în relațiile cu semenii săi. Motivația principală a omului de a-și demonstra calitatea de om ar trebui să fie canalizată spre o direcție clară; anume, aceea de a evita cruzimea față de animale și implicit stoparea comportamentului nemilos față de toate formele de viață.

Sunt multe căi de a realiza că Dumnezeu este pe Pământ în tot ceea ce vibrează de viață și că forțele raționale aduc prospețime vieții; spontaneitatea omului de a deforma cu ușurință puritatea și măreția Creației nu este tocmai o bucurie demnă de el sau un avânt de a aduce o laudă Domnului, ci mai degrabă este o energie negativă pe care omul o acumulează în suflet.

Câinii vagabonzi sunt condamnaţi la o existenţă mizeră printre ruinele și insulele de gunoaie. Oamenii au rămas la fel de nepăsători față de mediul înconjurător; dezinteresaţi de a construi o formă  de solidaritate și  supraviețuire armonioasă cu tot ce îi înconjoară. Astfel s-au îndepărtat de poruncile lui Dumnezeu, s-au rupt de aerul cald al armoniei, alunecând într-o singurătate adâncă fără a observa sinceritatea din ochii animalelor abandonate. Ele nu destăiunuie nimic pentru că sunt necuvântătoare, dar devotamentul lor e capabil să topească gheţurile din interiorul lumii.

Fuga omului de adevăr este fuga de a nu mai fi om, se afundă într-un prizonierat, lipsit de idealuri.

Animalele iubesc, sunt gata în orice moment să-și  ofere iubirea fără cuvinte până la sacrificiul suprem. Gândiţi-vă ce înseamnă un suflet cu zâmbetul larg printre nepăsarea noastră, gândiţi-vă la câinii vagabonzi. Ei devin o expresie anonimă a cursului vieții: și atunci ce este viața, dacă nu fecunditatea pământului ?

Dramele împing lirismul  în cele mai serioase tragedii, dar fenomenul cel mai dramatic al omului este însăși fuga de pe cruce. Depărtându-se de Dumnezeu, el nu e capabil să trăiască viața până la rădăcină așa cum o face un copac.

Luciditatea, adevărata ancoră a vieții, devine un act de mântuire divină a omului care îl aruncă înapoi în realitate și de abia atunci se poate mândri că e om.

Marele regizor italian, Vittorio de Sica (1901-1974) imortaliza în 1952 într-o ecranizare neorealistă (Umberto D) un final în alb-negru, dar în care cinefilul percepe toate culorile pământene și nepământene ale vieții în toată splendoarea lor:

Rămas fără acoperiș deasupra capului, un biet pensionar (interpretat de Carlo Battisti) intenționează să-și pună capăt zilelor, însă renunță în ultima clipă pentru a nu-și lăsa câinele singur pe lume.

Camelia Opriţa

                                                                  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s