Liniştea dinaintea singurătăţii

Pedro Cano, (Blanca 1944)
Îmbrățișarea Papei Ioan Paul al II-lea cu cardinalul Wyszynski, 1980

foto : camelaoprita

Dragostea este credinţa omului care se măsoară cu sufletul;  odată ce pune stăpânire pe gândul tău, inima îţi bate mai intens, sufletul ţi se încălzeşte într-o energie copleşitoare.

O înţelegi abia atunci când ţi-ai aflat întregul, şi nu poţi fi sincer cu tine dacă nu trăieşti în universul ei.

Cum poate să dureze acest sentiment atâta vreme cât există sufletul ?

Când faci pasiune pentru asemenea lucru eşti lumină, tu însuţi devii energia iubirii. Găseşti în fiecare clipă ceva nou, simţind că prezenţa ta este necesară acolo unde se află şi celălalt. Această emoţie copleşitoare îţi dă tăria de a sacrifica lucrul care se opune sacrificării şi a păstra ceea ce ai câştigat cu sufletul pentru suflet.

Este necesară o conştiinţă absolută care să pătrundă  chiar şi în subconştientul fiinţei tale ca viaţa să prindă rădăcini şi a depăşi orice obstacol în suişurile alunecoase, în coborârile abrupte ale existenţei.

Încă din zorii naşterii omului, viaţa este un urcuş îngust şi anevoios, însă la un moment dat este nevoie de cealaltă jumătate pentru a lărgi acest drum, unde un ceas de incercare merită chiar şi durerea de a ajunge în inima celuilalt. Iubirea ca şi viaţa este instinctul care te poartă spre următoarea fereastră de soare; este credinţă, este supunere, este desăvârşire şi te îndeamnă  să cucereşti splendorile următorului vis.

Cât de sus se poate ajunge ?

Două jumătăţi întregesc visurile şi nalţă zâmbetul omului cât o viaţă măsurată cu spiritul – iată adevărata faţă a dragostei: uneori limpezită cu lacrimi, alteori suspinul adânc este monedă de schimb, dar minunată mereu. E tot ce vrei a fi, să te afli vreodată.

De-ar fi să mergi cu tălpile goale pe deasupra focului care împinge amurgul în pragul nopţii, calci pe spinii întunericului, căutând-ţi soarele în jumătatea celuilalt fără a-i  spune cât îi eşti de recunoscător, ci doar să-i arăţi limpezimea din interiorul tău care nutreşte să împartă stelele de peste noapte cu el.

Omul a fost învestit de către Dumnezeu să dăruiască iubire celuilalt, acesta este începutul de a se ajuta pe sine.

Il Baldacchino di San Pietro è una scultura monumentale realizzata da Gian Lorenzo Bernini tra il 1624 e il 1633.
IL GRANDIOSO INTERNO DELLA BASILICA DI SAN PIETRO IN VATICANO

Suferinţa în iubire apare odată cu instalarea egoismului în simţămintele omului: un alter ego rezultat dintr-o  infatuare acută ce pune în dificultate individul de a se înţelege cu el însuşi;  se întâmplă ca judecata lui să nu mai perceapă lucrul cel mai simplu, că orice păcat ucide speranţa celuilalt care crede în el, că la un moment dat se vede suferinţa partenerului pe care doar mândria lui nu o vede.

Dragostea nu are raţiune; ea generează bunătate, echilibru şi înţelegere. Ansamblul reprezentării  tale interioare este dat de cealaltă fiinţă:  prin ea te poţi iubi pe tine pentru că aceeaşi persoană se întoarce mereu acolo unde suişul tău  este mai greu.

Iubirea este energia şi scopul vieţii, este neant şi nu doar o opţiune pentru suflet: nu te cunoşti şi nu te înţelegi decât prin celălalt suflet de lângă tine.Poate fi despărţirea liniştea dinaintea singurătăţii ?

Despărţirea produce o încărcătură emoţională, fiind greu de dislocat acel sentiment de frustrare continuă care îţi provoacă suferinţe arzătoare.  Cel puţin la nivelul pieptului aşa–zisa durere a sufletului este dată de reacţiile chimice ce se petrec în inima omului ca urmare a impulsurilor intense care vin din creier într-un flux ameţitor. Şi timpul nu mai e timp.

Nopţile sunt momente de mânie, încât ţii să le sfâşii cu unghiile şi parcă vine tot mai multă întunecime de nicăieri, de pretutindeni pentru că durere e peste tot. Este ca un înger de sticlă care s-a spart în interiorul tău în mii şi mii de clipe de gheaţă şi foc. Partea cea mai grea este atunci când te trezeşti în cealaltă linişte a singurătăţii,  unde nu mai simţi dor de nimeni şi de nimic. Ochii  îţi ard la atingerea razelor de soare; în absenţa lor lacrimile ţi-au fost cuvinte şi florile din jur tăcere.

Instinctul îţi spune să te acoperi pe dinăuntru mai mult cu tine, să nu se vadă nimic ieşind din tine. Este primul pas în care îţi cunoşti propria putere de a te ridica şi a nu te întoarce niciodată după tine. Aripile frânte îşi găsesc vindecare chiar şi în suferinţă.

Când te retragi cu inima zdrobită dintr-o relaţie, realizezi că ai trăit în spatele unei uşi închise şi lumină era în fiecare atingere a celuilalt. Dar mâine soarele îţi deschide o nouă fereastră, şi oriunde vei merge te vei regăsi mereu în sufletul tău.

Liniştea dinaintea singurătăţii survine atunci când te apropii de tine însuţi şi te agăţi de următorul răsărit. Pentru că există un mâine…

Atunci îţi aminteşti de cineva pe care nu l-ai cunoscut, dar ştii că-l poţi iubi cu toate bucăţile inimii sfărâmate.

Lumea va străluci pentru totdeauna și întotdeauna pentru că numele meu este Speranța.
Camelia Opriţa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s